A fi bun

Bunătatea înseamnă un zâmbet sincer, o privire plină de afecțiune, o vorbă caldă spusă la locul potrivit și la momentul potrivit.

Bunătatea vine din dragoste, din milă, din blândețe și toate acestea ne fac viața mai bună, mai ușor de suportat, mai senină și mai frumoasă. Degeaba avem funcții înalte, degeaba suntem investiți în funcții care ne fac superiori și autoritari, degeaba suntem inteligenți sau bogați… Toate astea fără bunătate nu înseamnă nimic.

Pentru ca a fi bun înseamnă ca nu lași emoțiile, dorințele sau nevoile sa te domine și sa te împingă sa faci lucruri pe care mai târziu le vei regreta.

Pentru ca a fi bun înseamnă sa fii curajos, brav în fata pericolului, si a durerii, si a respingerii sociale. Iti da abilitatea de a spune adevarul in fata celor puternici, te ajuta sa iti asumi riscuri, sa sesizezi capcanele, dar și oportunitățile. Te ajuta sa ai succes.

Pentru ca a fi bun te ajuta sa fii înțelept pe măsură ce îmbătrânești. Ințelepciunea nu este accesibila tuturor, dar toți putem fi atât de înțelepți cât suntem în stare sa ajungem. Sa ajungi cu adevarat înțelept nu se va întâmplă accidental. Oamenii înțelepți au posibilitatea sa vadă „miezul lucrurilor”, iar asta nu se întâmplă decât dacă ne pasa de lucrurile bune. Si nu ne pasa de lucrurile bune decât dacă prețuim valorile adevărate.

Pentru ca a fi bun înseamnă ca iubim binele și, dacă suntem norocoși, înseamnă ca suntem iubiți de cei care iubesc binele. A fi iubit de oameni buni ne face și pe noi iubiți buni, iar asta e grozav, nu-i asa? Ce poate fi mai minunat decât sa iubești o persoana buna, care te iubește la rândul ei? ( fragment din „Virtuțile fericirii – O teorie a vieții bune” Paul Bloomfield )

Trăia o dată un om bun şi priceput, pe care Dumnezeu îl înzestrase cu înţelepciune şi cu răbdare. Şi era omul acela harnic foc, dar pentru asta nu toţi îl aveau la inimă. Într-o primăvară devreme, o băbăciune, care cunoştea tot felul de vrăji şi farmece, i-a luat mana roadei. S-a muncit omul de a arat, a semănat sămânţă bună, dar gândacii, omizile şi cioroii au mâncat sămânţa, ba încă şi un şuvoi de apă sărată a distrus tot ce semănase. Mare păcat!

Oricum, omul nu s-a speriat. A dat cu ochii de un salcâm bătrân, ce înflorise, împrăştiind în jur mireasmă îmbătătoare. Şi tot atunci îi veni omului în minte o idee:

– Am să fac anul acesta cozi de sape …

Zis şi făcut. A pus mâna pe topor şi toată ziulica făcea cozi de sape, greble, hârleţe, turpane şi topoare, apoi coveţi pentru pâine, scaune, mese, melesteie, chiar şi butoaie, şi porţi. Sătenii, care aveau nevoie de asemenea lucruri, le schimbau la el pe legume şi grăunţe. Şi s-au adunat atâtea, încât omul harnic cu familia au intrat în iarnă nu mai rău decât acei norocoşi.

Iar băbăciunea s-a supărat încă mai tare şi primăvara i-a luat omului mana roadei şi mana lemnului. Acum sămânţa pusă în pământ putrezea, iar lemnul pe care punea el mâna ba se îndoia, ba trosnea, ba era mâncat de cari. Numai salcâmul înflorit l-a înduioşat pe om, căci a bătut vântul şi florile lui au căzut pe lut galben, unde era un ciob de oală. Omului i-a venit un gând:

– Am să mă ocup cu olăritul.

Nu duse gândul până la capăt, că mâinile şi frământau deja lutul cu multă pricepere şi dragoste chiar. Ce minuni de ulcioare, oale pentru sarmale, ghivece şi străchini creşteau văzând cu ochii … Ba câte şi mai câte! Veneau sătenii şi oamenii din satele vecine de schimbau oalele pe grăunţe, pe fructe, legume şi păsări … Şi iar a dus-o uncheşul nostru bine.

În primăvară, băbăciunea, şi mai înrăită, i-a luat mana roadei, a lemnului şi a olăritului. Jale şi iar jale! Dar a bătut vântul şi sfătosul salcâm şi-a mânat florile peste ghiol.

– Am să prind peşte şi am să-l vând …

Toată vara şi toamna s-a ocupat omul cu pescăritul. Prindea uneori şi păsările cerului: raţe, gâşte sălbatice, lişiţe. În pragul iernii şi-a dat seama că nu duce lipsă de nimic. Avea şi vin în butoaie, şi pâine în hambar, cartofi şi ceapă, păsări şi purcei. Nu, nu a dus-o rău de fel.

Dar a venit iar primăvara şi vrăjitoarea a luat toate manele de la omul harnic. Ba i-a mai îmbolnăvit mâinile, încât nu putea să se apuce de nici un lucru. Ce să facă, sărmanul. A înţeles că i-i sortit să se necăjească, dar tot nu s-a pierdut cu firea. Cerul primăvăratic şi salcâmul îl înconjurau prieteneşte. Omul şi-a adus aminte de stupii pe care îi avea în gospodărie. Şi-a chemat copii mari şi voinici. Au scos împreună stupii şi i-au pregătit cum era mai bine. Câtă miere dulce şi mirositoare au făcut albinele în anul acela!

A înţeles băbăciunea că oricât nu s-ar sili, orice mană nu i-ar lua omului harnic, el va stoarce chiar piatra seacă, dar folos va avea. Iar unde nu s-a mai pricepe şi nu va izbuti el, îl vor ajuta copiii. De ciudă şi necaz, răutatea de babă zace şi azi la pat, iar omul harnic s-a vindecat. Lucrează cu spor şi cu răbdare orice lucru, deoarece manele i s-au întors, iar copiii îi sunt inimoşi şi pricepuţi.

Lasă un răspuns