Confesiunea unei mame

Nu m-am întrebat nicio secundă dacă fac rău ce fac. Aveam mare încredere în deciziile mele. Târziu am aflat că numai proștii au senzația că le știu pe toate și nu se îndoiesc de ei înșiși. Eu am fost idioată cu patalama.

Aș putea să mă scuz folosindu-mă de veșnicele noastre traume din copilărie pe care le tot scoatem în situații când nu se simțim confortabili. Adevărul e că am ieșit din multe situații și ne-au fost iertate multe tâmpenii folosind scuza copilăriei traumatizante… Însă în cazul acesta, al meu, al copilului meu, nimic nu poate fi folosit drept scuză.

Am născut, am alăptat câteva luni, apoi am început diversificarea și m-am reîntors la muncă. Nu pentru că aveam nevoie de bani, pentru că soțul câștigă suficient, ci din nevoia de validare. Din ambiție. Dintr-un spirit de competiție. Mi-am lăsat copilul cu bona, cu bunica, cu cine s-a nimerit și m-am refugiat în responsabilitățile job-ului.

Când veneam acasă seara, mereu obosită și fără chef, îi dădeam telefonul să se joace. Apoi i-am luat tabletă. Apoi i-am luat propriul telefon la fel de performant ca al meu. Apoi i-am luat laptop. Apoi i-am luat X-Box, apoi play-station. Nu i-a lipsit tehnologia. Îmi spuneam: ăsta e viitorul! Soțul meu muncește mai mult ca mine, seara ajungea acasă când băiatul nostru dormea demult și mereu a avut încredere în deciziile mele.

Doar eu cu asta mă ocupam, cu luarea deciziilor. Băiatul a vorbit greu, dar nu ne-am speriat, nici nu l-am dus la logoped. Când a început să vorbească spunea doar strictul necesar și nu avea dorința de comunicare ci mai mult de a sta cu mâinile pe tastatură sau cu ochii în telefon. În școala primară nu a avut niciun prieten. Acum în gimnaziu colegii lui nici nu știu cum îl cheamă.

Acum are 14 ani e singur, retras, mereu mut, fără prieteni, și fără să-și dorească nimic decât să stea cu ochii în calculator sau în  telefon. Zilele trecute mama mea care m-a ajutat mereu cu menajul și cu mâncarea pentru copil, mi-a spus că trebuie să vorbească urgent cu mine, să fac un efort să vin mai repede de la birou.

M-am învoit, am lăsat o tonă de lucruri nerezolvate, dar m-am dus până la ea, îngrijorată. Când am ajuns stătea la masa din bucătărie, tăcută, cu o mână la falcă și se uita într-un caiet. Era jurnalul copilului meu. 120 de pagini cu moduri în care te poți sinucide imediat și rețete de otravă prin care mori fulgerător. Pagină după pagină copilul meu implora destinul să se termine viața lui cea oribilă și care nu-i aduce nicio satisfacție.

Viața adevărată era cea virtuală, închipuită, nu cea înconjurătoare. Era mai mult decât disperare sau nefericire. Era un copil neadaptat. Da. E vina mea…

Vă scriu rândurile acestea de pe scaun în sala de aștepare a clinicii unde face terapie. Vom pleca săptămâna viitoare într-o vacanță, fără niciun device după noi. Poate doar telefonul meu… Să nu faceți ca mine, că tehnologia modernă nu ne ajută copiii. Îi nenorocește! sursa: avantaje.ro

Lasă un răspuns