Norocul în ţara nimănui!

Să ai noroc în viaţă este foarte important. Există şi multe proverbe sau cugetări pe această temă. Uneori, norocul poate veni de unde nu te aştepţi sau poate lipsi din cauze incredibile. Un țăran tare sărac, avea avere doar un cal. Într-o zi, calul dispăru și toți vecinii îl compătimi pe bietul tăran de un așa un mare ghinion. Țăranul răspunse: „Ghinion sau noroc, cine poate ști?” Câteva zile mai târziu, calul se întoarse cu o mulțime de cai sălbatici. De data aceasta, vecinii îl felicitară pentru norocul care dăduse peste el. Răspunsul lui a fost același: „Noroc sau ghinion, cine poate ști?” În timp ce îmblânzea un cal, fiul țăranului își rupse un picior. Vecinii îl compătimi din nou. Țăranul dădu același răspuns: „Ghinion sau noroc, cine poate ști?” La puțin timp, oamenii stăpânirii își făcură apariția în sat și porunci ca toți tinerii sa se prezinte pentru înrolare în oștirea țării. Fiul țăranului a fost declarat inapt din cauza piciorului rupt. Și de data aceasta vecinii îl felicitară pentru norocul care dăduse peste țăran. Răspunsul acestuia fu același: „Noroc sau ghinion, cine poate ști?”

Ţine minte: să nu primeşti ceea ce-ţi doreşti, uneori este un noroc.

Hoinărind prin lumea largă, Norocul îşi căuta o patrie unde să-şi aştearnă merindele şi să îşi găsească sălaşul. Astfel, într-o bună zi, păşi pragul unei ţari unde domnea o ordine desăvârşită.

Oamenii, deşi râvneau cu jind după Noroc, atunci când îl întâlneau, se eclipsau, căci şmecherul Norocel nu dorea sub nicio formă să se lase supus regulamentelor impuse. Drept urmare, populaţia, crescută strict în sensul ordinii, îşi luă rapid tălpăşiţa din faţa băftoasei întâlniri. Nimeni nu îndrăznea să întindă mâna pentru a se înfrupta din minunea norocoasă. Văzând această reacţie aparent ostilă, Norocul le trecu printre degete.

Continuându-şi pribegia, eroul nostru trecu porţile ţării învecinate, unde se aclama sus şi răspicat prezenţa democratică a parlamentarismului. Aici se discuta şi se analiza fiecare problemă, orice propunere sau dorinţă, disecându-se firul la infinit. De această dată, Norocul fu cel eclipsat de tumultul oratoric şi de nonsensul ideatic dezbătut fără nicio finalitate concretă; aşa că o zbughi cât îl ţineau picioarele din acest haos.

Trăgându-şi sufletul, Norocul se ostoi în ţara nimănui, pe făşia de pământ neutru dintre cele două popoare. Acolo zări o cochetă şi îngrijită gospodărie, unde convieţuia o pereche ciudată: un bărbat din prima ţară, din regat, şi o femeie din cea de-a doua, din democraţie. Cei doi se iubeau atât de sincer şi de intens, încât el a învăţat să nu mai fie atât de tăcut şi resemnat, iar ea a renunţat să mai vocifereze la nesfârşit.

“Ăsta este locul meu”, îşi zise Norocul în sinea lui. Îşi aranjă culcuşul în căminul celor doi, temperând dorinţele şi implinind visele acestei familii.

Şi, dacă moartea nu i-a despărţit, oamenii trăiesc şi azi bucurându-se de norocul ce a păşit în casa lor.

Lasă un răspuns