Marele alb

Spread the love

Odinioară, când

lumea era o scorbură

cu așchii zdrențuite

de neputința

fără astâmpăr

nemărginirea timpului

se rostogolea-n neștire

în strachina

plină vârf cu

nea năbădăioasă

O ființă fiară

într-o uitare de sine

cu sânge de lup treaz

captiv în vizuina dintr-un

trunchi dezrădăcinat

făcea cerc de foc în jur

într-un preludiu

de înfruntare

între minte, trup, suflet

fără miză

Apărător al pământurilor

din tărâmul marelui alb

își disputa teritoriul

cu singurătatea

unde doar

bucuria tristă

din suflet solitar

stârpit cu-n scâncet

ciulea urechile

pe piatra seacă

topită de neputință

coborând adânc în

întunecime

cautând

pe cel părăsit

de soartă și făr’ de noroc

O paletă de zăpadă sidefată, cu

firicele subțiri amorțite, din

izvoare înghețate

lăsând urme în linie dreaptă

ce ascund secrete

cu miez dulce

de patimă flămândă

spulberă speranțele

din ființa sălbatică

înțepenită de frig

Doi ochi de lup

c-un fel de a fi

fiară neîmblânzită

cutreieră fără răgaz

de colo până colo

orbitele pustiite

aruncând priviri tăioase

de aprig vârcolac

sprinten ca un flăcău bălai

etern pribeag

în căutare de adăpost

ce adulmecă urmele ciutelor

să nu scape vii

din colții ascuțiți

de timp

Pe drumul înghețat

cu miros potrivnic

gloata cu urlet înfiorător

fără ecou

fuge prin necunoscut

sub același cer liber

Marele alb în chip

de-o frumusețe fără seamăn

cu plete lungi și albe ca omătul

și ochii albaștrii ca azurul

cu privire stranie dar dreaptă

înțelept al înțelepțiilor

întruchipare a bunătății

fidel de misterios

prigonit de haită

evadat din mijlocul lor

prinde graiul pădurii

viețuind liniștit

dar retras în pustiu

De-l întâlnești din întâmplare

pe Marele alb

cu agilitatea lui de lup

te farmecă mai mult ca virtutea

și de îndată îl îndrăgești

viața în singurătate

învățând s-o prețuiești

Aila

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: