Cerbul carpatin – Informații și curiozități

Spread the love

La origine, cerbul a fost un animal de joasă altitudine, însă a fost împins treptat de civilizaţie către zonele montane. În prezent, acest frumos animal sălbatic este adaptat perfect zonelor de munte cu păduri întinse, care cuprind parchete şi enclave, precum şi izvoare cu apă, aşadar zonele care-i asigură, concomitent, condiţiile necesare de linişte, de adăpost şi de hrană. De aici şi-a extins arealul natural în jos, în multe zone de deal. La câmpie a fost reintrodus de curând (după 1980), dar populaţiile înfiinţate sunt deja stabile. Practic este întâlnit, în prezent, din golul de munte până în Lunca Dunării şi Dobrogea. Singura condiţie care pare să nu-l satisfacă pe deplin în zona de câmpie este lipsa de linişte, mai ales în pădurile cu suprafaţa sub 1000 ha.

Specia cerbului cuprinde 2 mari sub­familii, și ­anume Cervinae si Muntiacinae. Amândouă cuprind la rândul lor alte genuri și sub­genuri, fiecare cuprinzând, in total, alte câteva zeci de specii de cerbi.

La subfamilia Cervinae întâlnim genul și subgenul Cervus care cuprinde Cervus Affinis, Canadensis si Elaphus. In cadrul familiei Muntiacinae se regaseste, printre altele, genul Elaphodus de care aparține Elaphodus Cephalophus si genul Muntiacus care este reprezentat de alte 9 specii de cerbi.

Masculul speciei se numeşte cerb sau taur, femela ciută sau cerboaică, puiul sub un an viţel sau viţea, cerbul sub 2 ani cerbulean sau coldan, în timp ce femela de aceeaşi vârstă junincă. Masculul mai este numit bou, iar femela vacă. 

Cerbii sunt mai mari decât ciutele şi prezintă, spre deosebire de acestea, coarne caduce. Aşadar, dimorfismul sexual este evident. Culoarea ambelor sexe este brună-roşcată vara, iar în sezonul rece brună­ cenuşie, până la brună-închis. Doar viţeii, în primele 3 luni, prezintă fenomenul de homocromie, pe fondul brun fiind prezente şiruri de pete alb-gălbui, care imită perfect imaginea petelor de soare ce ajung la sol prin frunzişul arborilor din pădure.

Cerbul este sociabil din toamnă până în primăvară, perioadă în care masculii se grupează în cârduri de tauri, conduse de un cerb tânăr, iar femelele în cârduri separate de ciute, conduse de ciuta cea mai în vârstă. În cârdurile de ciute sunt amestecaţi, întotdeauna, viţei şi chiar cerbi din al doilea an. Doar cerbii bătrâni şi cei foarte puternici trăiesc solitar. Cârdurile sunt alcătuite după boncănit şi se desfac după ce zăpada s-a topit, pe la sfârşitul lunii aprilie.

În perioada împerecherii, cerbii puternici stăpânesc haremuri mici de ciute (1-3 exemplare), mari (4-8) sau foarte mari (peste 10).

În luna septembrie începe împerecherea, mai întâi în zonele de joasă altitudine (după 1-5 septembrie), apoi şi la munte (după 15 septembrie), terminându-se înainte de jumătatea lunii octombrie. Frigul poate declanşa fenomenul cu câteva zile mai devreme, iar căldura îl poate amâna. Pe timp călduros împerecherea se poate desfășura în relativă liniște, mai mult noaptea, lăsându-se impresia că pentru moment boncănitul a încetat. În realitate împerecherea continuă fără prea mult zgomot. 

Boncănitul începe de fapt în momentul în care prima femelă intră în călduri şi durează până când ultima dintre acestea este împerecheată. Din acest motiv, în zonele cu densităţi mari de cerbi boncănitul nu numai că este mai puternic, dar ţine de regulă şi câteva zile în plus.

În această perioadă, între tauri se dau lupte aprige, supremația cârdurilor dobândind-o doar cei mai puternici. 

Cerbul carpatin coabiteazǎ în cârduri, aceste cârduri se formeazǎ dupǎ boncǎnit, adicǎ dupǎ împerechere, cârdurile de masculi sunt conduşi de un cerb tânǎr, iar cele de ciute merg separat şi sunt conduse de  ciuta cea mai bǎtrânǎ.  În cârdurile ciutelor se aflǎ viţeii şi cerbii de doi ani. Ciutele nasc dupǎ patruzeci de sǎptǎmâni  de sarcinǎ la mijlocul verii câte unu sau doi viţei. La viţei primul rând de coarne sunt ca nişte suliţe lungi de douǎzeci-patruzeci centrimetri fǎrǎ rozete, care cad în luna mai a anului urmǎtor, adicǎ la vârsta de doi ani. Cerbii mai vârstnici sau cei mai puternici trǎiesc solitari. Cerbul trǎieşte în interiorul arcului carpatic, în zone bine împǎdurite dar cu multǎ linişte şi bǎlţi de apǎ pentru scǎldat. Hrana este formatǎ din muguri sau lǎstare tinere, scoarţǎ de copac, copaci tineri, sau frunze verzi acoperite de zǎpadǎ, ceea ce face sǎ deterioreze mult pǎdurea.

Pe parcursul anotimpului rece procurarea hranei reprezinta un impediment pentru cerbi, aceasta fiind reprezentata, in mare parte, de tulpina subtire a plantelor erbacee, scoarta uscata a copacilor cat si alte plante ce se regasesc pe teritoriul diferitelor culturi agricole.

Ghinda si jirul, atunci cand pot fi gasite, reprezinta alimentele principale. Cerbii nu se dau in laturi nici de la hrana oferita de oameni, si­ anume fanul si alte cereale.

Cel mai mare duşman al cerbului este omul care prin vânat a reuşit sǎ rǎreascǎ specia sau chiar sǎ-o stârpeascǎ, dar sǎ nu iutǎm şi de duşmanii de temut ca lupul, râsul şi ursul. În Germania cerbul a dispǎrut, iar în Scoţia şi Irlanda mai trǎiesc câteva exemplare. La noi în ţarǎ mai trǎiesc aproximativ treizeci şi şapte mii de exemplare de cerbi. Coarnele unui cerb din munţi Carpaţi cu o greutate de treizeci şi trei de kilograme şi patruzeci şi patru ramuri au fost arǎtate de lordul Powercourt Societǎţii Zoologice din Londra. La Muzeul Cinegetic Posada se gǎsesc exponate vânǎtoreşti din munţii Carpaţi cum sunt: coarne de cerb şi lopatar, colţi de mistreţ, ursul brun, capra neagrǎ. 

Sursa descopera.ro, merg.in, goki.ro, orconet.com

3 thoughts on “Cerbul carpatin – Informații și curiozități

  1. Merci pentru aceste curiozitati si informatii detaliate, pe care ni le oferi cu generozitate zilnic, în acest spatiu virtual magnific, plin de noutati si surprize placute !
    O saptamâna minunata binecuvântata, cu toamna rodnica, bogata, draga Adriana !

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: