Parcul Naţional Buila-Vânturariţa

Masivul Buila-Vânturariţa este situat în partea central-nordică a Judeţului Vâlcea şi face parte din Munţii Căpăţânii. Masivul iese în evidenţă faţă de lanţul principal al acestora, atât prin dispunere cât şi prin constituţie şi relief. Creasta principală a Munţilor Căpăţânii, constituită preponderent din şisturi cristaline are o dispunere est-vest, cu creste secundare înspre nord şi sud. Excepţie fac două masive calcaroase, ale căror creste principale sunt dispuse pe direcţia SV-NE: Masivul Târnovu în nord-vest şi Masivul Buila-Vânturariţa în sud-est.

Masivul Buila-Vânturariţa se întinde de la vest de Cheile Bistriţei şi până la est de Cheile Olăneştilor (Folea). Legătura cu Munţii Căpăţânii este făcută prin Plaiul Netedu (interfluviul dintre râurile Bistriţa şi Costeşti), Plaiul Lespezi (interfluviul dintre râurile Costeşti şi Cheia) şi Plaiul Hădărău (interfluviul dintre râurile Cheia şi Olăneşti).

Creasta Buila-Vânturariţa are o extindere spaţială de tip liniar, cu o lungime de circa 14 km şi o lăţime cuprinsă între 0,5 şi 2,5 m km (extinderea calcarelor jurasice). Altitudinea absolută este în Vârful Vânturariţa Mare (1885 m), iar cea minimă la ieşirea Bistriţei din chei (550 m).

Principalele vârfuri ale masivului sunt, de la sud-vest spre nord-est, următoarele: Arnota (1183,7 m), Muntele Cacova (1525,1 m), Muntele Piatra (1643 m), Muntele Albu (1658,9 m), Buila (1848,6 m), Ştevioara (1847 m), Vânturariţa Mare (1885,2 m), Vioreanu (1866 m), Vânturariţa Mică (1655 m), Stogu (981 m).

Parcul Naţional Buila-Vânturariţa are 6 puncte de intrare:
3 în Comuna Costeşti, unul pe Valea Bistriţa şi două pe Valea Costeşti: Bistriţa, Pietreni-Prislop şi Pietreni-Valea Morii;
1 în Comuna Bărbăteşti pe Valea Otăsăului;
1 în Satul Cheia pe Valea Cheia;
1 în Oraşul Băile Olăneşti pe Valea Olăneşti.

Din punct de vedere tectonic, zona face parte din orogenul carpatic. Masivul Buila-Vânturariţa este parte a Pânzei Getice, unitate a Dacidelor Mediane din Carpaţii Meridionali, puse în loc în Senonian, în cadrul tectogenezei laramice. Pânza Getică este alcătuită din formaţiuni cristalofiliene prealpine şi dintr-o cuvertură sedimentară în cadrul căreia cele mai vechi depozite sunt de vârstă Carbonifer superior. Datorită eroziunii, depozite sedimentare ale Pânzei Getice se întâlnesc doar în câteva arii, dintre care cele mai importante sunt Braşov-Dâmbovicioara, Buila-Vânturariţa, Haţeg şi Reşiţa-Moldova Nouă. Aceste depozite sedimentare au fost supuse proceselor tectonogenetice în două faze. Prima discordanţă însemnată este prealbiană, când a început şariajul getic şi corespunde primei faze getice, vârsta primei încălecări fiind plasată după Apţianul inferior şi înaintea sfârşitului Apţianului superior. Cea de-a doua fază getică, reprezentând şariajul principal laramic, a avut loc în Senonian, când Pânza Getică, având în bază Pânza de Severin, a acoperit domeniul danubian.

Spre deosebire de Munţii Capăţânii din care face parte, Masivul Buila-Vânturariţa prezintă caractere aparte, specifice crestelor calcaroase liniare şi insulare. Culmea principală are o lungime de circa 14 km, având însă caracter unitar doar între Cheile Costeşti şi Cheile Cheia, cu o mică întrerupere în zona Curmătura Builei (aici cuvertura sedimentară a fost erodată până la depozitele metamorfice), în rest fiind fragmentată de către râurile care au săpat chei (de la vest la est: Bistriţa, Costeşti, Cheia şi Olăneşti), care separă două masive: Arnota (sud-vest, între râurile Bistriţa şi Costeşti) şi Stogu (nord-est, între râurile Cheia şi Olăneşti), care au o înfăţişare diferită de aceea a culmii principale. Creasta are aspect accidentat, doar pe zone restrânse având platouri netezite (Muntele Cacova şi Muntele Albu), trăsătura dominantă fiind cea de culme în trepte, dominată de vârfuri rotunjite (Piatra, Buila) sau ascuţite (Vânturariţa). Sectorul nordic al culmii principale are aspectul unei creste ascuţite şi zimţate, chiar dacă înălţimea descreşte treptat. Eroziunea şi dezagregarea au detaşat martori de eroziune reziduali cu formă de turnuri sau ace, unii de dimensiuni mari (35m), în special pe versantul vestic al masivului. Culmile secundare sunt în general scurte (sub 1km) şi cad în trepte accentuate spre est. Doar în Muntele Cacova apar culmi netede, iar sectoarele de culmi rotunjite din Munţii Cacova şi Piatra. Din punct de vedere altimetric, cota maximă este situată la 1885 m (Vârful Vânturariţa Mare) iar cea minimă la 550 m (ieşirea Bistriţei din chei). Rezultă o medie altitudinală de 1218 m.

Mersul curbelor şi repartiţia hipsometriei în cadrul Masivului se prezintă alungit-concentric. Astfel, altitudinile de peste 1800 m ocupă două areale mici în partea centrală a Masivului, în jurul vârfurilor Buila şi Vânturariţa, însumând doar 1,4% din suprafaţă. Între 1400 şi 1800 m se situează întreaga parte centrală a masivului şi insular, Muntele Stogu, totalizând 14,5% din suprafaţă. Cea mai mare extindere o ocupă intervalul 1000 – 1400 m, fiind prezent atât în Muntele Arnota şi Muntele Cacova, cât şi în lungul întregii borduri estice din partea centrală şi nordică a masivului. Acest interval altitudinal însumează 56,6% din suprafaţă. Partea aflată sub 1000 m ocupă 27,3% şi este extinsă mai ales în sudul Muntelui Arnota şi în lungul văilor Bistriţa, Costeşti şi Cheia.

Calculele densităţii fragmentării arată că 38,7% din suprafaţa masivului are valori de peste 4 km/kmp . Valoarea cea mai mare ajunge la 5,2 km/kmp şi se găseşte la est de vârful Vânturariţa. Suprafeţe cu valori de 3-4 km/kmp reprezintă 27% din suprafaţă. Valoarea medie a densităţii fragmentării este de 3,5 km/kmp. Valorile mai mici de 2 km/kmp reprezintă 20,8% din suprafaţa întregului masiv. Valoarea minimă calculată este 0,9 km/kmp, în perimetrul carierei de la Bistriţa. Cu excepţia văilor alohtone ale Bistriţei, Costeştiului, Cheii şi Olăneştiului, văile cu regim de scurgere permanentă aproape lipsesc. Din acest motiv, ponderea cea mai ridicată în calcule o au organismele torenţiale şi culoarele de avalanşe care brăzdează versanţii abrupţi. Adâncimea fragmentării reliefului atinge valoarea maximă de 820 m. Energia medie este de 518 m iar cea minimă în jur de 350 m, în general valori normale pentru munţii cu altitudine mijlocie. Pe mai mult de jumătate din suprafaţa masivului energia reliefului este sub 500 m, respectiv 24% din suprafaţă sub 400 m şi 33% între 400 şi 500 m. Arealele cu valori de 500 – 600 m reprezintă 15% din suprafaţa masivului. Energia de 600 – 700 m reprezinta13,5%. Cele mai ridicate valori – de peste 700 m – însumează 14,5% din suprafaţa masivului. În multe situaţii, valorile obişnuite sunt ridicate datorită raportării văilor la abrupturile ce delimitează culmea principală a masivului.

Intreaga reţea hidrografică a Masivului Buila-Vânturariţa este tributară Râului Olt, prin afluenţi direcţi sau indirecţi de dreapta ai acestuia, cu o direcţie de curs, în linii mari de la nord la sud. Principalele râuri care curg în masiv sunt, de la sud-vest la nord-est:

Bistriţa, afluent al Oltului, care izvorăşte din Munţii Căpăţânii şi este formată prin unirea a două pâraie principale: Gurgui (vest), cu izvoarele în Curmătura Rodeanu şi Cuca (est), cu izvoarele în Curmătura Zănoaga.

Străbate bara calcaroasă a Masivului săpând chei în extremitatea sud-vestică a acesteia, adunând apele din Munţii Bulzu şi La Clae (versanţii estici), prin numeroase pâraie (Pârâul Fântânii, Pârâul Bulzului) şi din Muntele Arnota (versantul vestic);

Costeşti, afluent de stânga al Bistriţei, în care se varsă la sud de Comuna Costeşti, cu izvoare tot în Munţii Căpăţânii (Curmătura Lespezi), care adună apele de pe versanţii nord-vestici ai masivului (sectorul până la Plaiul Lespezi) (Pâraiele Şasa Voiceşti, Ghelălău, Curmăturii), versantul estic al Muntelui Arnota şi versantul sudic al Muntelui Cacova (Pârâul Sec sau Valea Morii).

Râul şi-a găsit loc pe traiectul unei falii importante şi a străbătut Masivul de la nord la sud săpâng chei spectaculoase.
Otăsău, afluent de stânga al Bistriţei, care işi are obârşia în Curmătura Builei şi adună apele de pe versanţii sudici ai Munţilor Piatra şi Albu (Valea Bulzului, Valea Pătrunsa).

Cheia, afluent de dreapta al Olăneştiului, are izvoarele în Munţii Căpăţânii (zona Zmeuret – Preota). Adună ape atât din zona înaltă Munţilor Căpăţânii cât şi din Buila-Vânturariţa, atât de pe versanţii nord-vestici cât şi de pe cei sud-estici. Cheia sapă în calcarele dintre Stogu şi Vânturariţa un sector de chei foarte spectaculos, unul dintre cele mai sălbatice din ţară.

Olăneşti, afluent de dreapta al Oltului, cu izvoare în Munţii Căpăţânii (Vârful Gera), care adună şi apele de pe versantul estic al Muntelui Stogu. Olăneştiul sapă şi un sector de chei, mai scurte dar foarte spectaculoase, bara de calcare prelungindu-se până în versantul estic al acestora.

La capitolul lacuri şi acumulări de apă masivul este sărac, fiind prezente doar câteva mici lacuri: cele antropice din Pietreni, generate de alunecarea stratelor pe care s-a depus halda de steril de la cariera Bistriţa, două mici iazuri (topliţe) pe Cheile Bistriţei şi câteva mici tăuri în dolinele din zona Muntelui Piatra, care în verile secetoase seacă aproape complet.

Apele subterane au fost foarte active, generând numeroase fenomene endocarstice, reprezentate prin peste 100 peşteri, la care se adaugă numeroase fenomene exocarstice. Sunt prezente numeroase surse de apă de tipul izbucurilor, dintre care cel al Izvorului Frumos de lânga Schitul Pahomie este cel mai important. Altele mai mici se găsesc la nord de Curmătura Builei (La Troiţă), Poiana Scărişoara, Poiana Pătrunsa, Bistriţa.

Sursa buila.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.