Un cal este poezie în mișcare

2
Spread the love

Caii au apărut încă de acum 50 de milioane de ani, însă au fost domesticiți cu abia 6.000 de ani în urmă. Cele șase milenii au dus la transformări interesante ale cailor, oamenii determinând decisiv apariția a circa 400 de rase diferite de cai. Unii de război, alții de muncă, unii de concurs, alții pentru simplul și sincerul amuzament al copiilor.

Cea mai apropiată „rudă” a calului este rinocerul. În prezent, o singură specie principală din familia cailor mai supraviețuiește. Numită Equus, din ea fac parte atât caii domestici (Equus caballus), cât și calul Przewalski, zebrele și măgarii. Însă, calul are rude-surpriză, arată Muzeul american de Istorie Naturală.

„Caii aparțin unui grup de mamifere cu număr impar de degete. Cei mai mulți dintre membrii acestui grup, cunoscut ca perisodactile, au dispărut. Dar unele specii supraviețuiesc și acum. Dintre acestea, amintim rinocerii și tapirii, cele mai apropiate rude ale calului. Caii sunt mai puternic legați de perisodactile care au dispărut decât de vaci, porci sau capre”, explică un expert al muzeului.

Caii au cei mai mari ochi din lumea mamiferelor (diametrul este de circa 5 centimetri). Din punct de vedere al volumului, ochii cailor sunt de nouă ori mai mari decât cei umani.

Caii folosesc cu precădere vederea monoculară, adică ambii ochi sunt folosiți separat. Astfel, un cal poate vedea și procesa separat întâmplări care au loc în stânga sau în dreapta sa.

Atunci când se uită în față, calul folosește vederea binoculară, pentru a se concentra pe un obiect anume din fața sa (să ne gândim, de pildă, la un concurs de sărit peste obstacole). Dacă animalul se concentrează pe un obiect aflat la depărtare, el va ridica capul foarte mult în aer, pentru a-și îmbunătăți câmpul vizual.

Caii nu pot vomita. Medicii veterinari explică faptul că e fizic imposibil ca un cal dă vomite. În cazul oamenilor și al altor specii, vomitatul este proces extrem de important în lupta pentru supraviețuire, prin eliminarea unor substanțe toxice din stomac.

„În cazul cabalinelor, mușchii sfincterului esofagian sunt mult mai puternici decât în cazul altor animale, făcând aproape imposibilă deschiderea valvei atunci când avem o presiune inversă, dinspre stomac. De asemenea, la cai, esogagul întâlnește stomacul la un unghi mult redus față de alte animale. Astfel, atunci când stomacul este dilatat, mai ales din cauza gazului, apasă pe valvă în așa fel încât o ține și mai puternic închisă”, arată veterinarul Joe Bertone, într-un articol publicat de revista de specialitate Equus.

Caii arabi sunt, cu adevărat, altfel. Rasa arabă este cunoscută pentru grația sa și este una dintre cele mai vechi rase de cai domesticiți. Aportul lor la viața și cultura populațiilor din deșerturile din Orientul Mijlociu a fost unul decisiv.

Însă, caii arabi ies în evidență și cu altceva decât istoria lor bogată.

Caii arabi au o densitoate osoasă mai ridicată decât ceilalți cai și un spate mai scurt, având o vertebră lombară în minus față de ceilalți cai. De asemenea, caii arabi o cu o pereche de coaste mai puțin decât ceilalți cai, iar spațiul dintre coaste este unul mai larg.

Caii arabi sunt cunoscuți și pentru că țin mereu coada sus, asemenea unui steag care flutură în urma lor. Acest detaliu este influențat decisiv de faptul că, la nivelul cozii, acești cai au două vertebre în minus față de alte rase de cai.

Dinții cailor. Un prim detaliu interesant este că masculii au 44 de dinți, iar femelele – între 36 și 40. Dinții în plus ai masculilor sunt două perechi de canini, doi sus și doi jos. Acești dinți mai sunt cunoscuți și ca dinți de luptă, deoarece masculii se bat între ei pentru a fi liderii turmelor de iepe.

Caii pot avea, uneori, și așa numiți „dinți de lup”, care sunt pre-molari care ajung uneori să iasă din gingii. De regulă, acești dinți sunt extrași din motive de sănătate și pentru a nu deranja calul atunci când poartă ham.

Potrivit celor de la Universitatea din Missouri, determinarea vârstei cailor prin inspectarea dinților este o adevărată artă. Una extrem de veche, perfecționată în timp și ajunsă la un nivel de acuratețe de-a dreptul de apreciat. Totuși, experții spun că tehnica funcționează numai la caii care au maximum 10-14 ani. La caii mai în vârstă, nu prea.

Urechile mobile. Caii își pot mișca urechile la 180 de grade, folosind 10 mușchi diferiți. De exemplu, oamenii folosesc doar trei mușchi pentru ureche. Caii își pot îndrepta urechile în stânga, în dreapta și chiar în spate. Mai mult, ei pot alege și izola o singură zonă spre care să își îndrepte auzul.

Însă, caii nu își mișcă urechile doar pentru a auzi diverse sunete. Caii comunică între ei prin mișcarea urechilor, au arătat mai multe studii. Și ne comunică și nouă câte ceva. De exemplu, atunci când caii au urechile îndreptate înapoi, este foarte posibil ca animalele din fața noastră să fie furioase sau măcar tensionate.

 Zâmbetul cailor nu e un zâmbet. Vedem adesea cai care ridică mult buza superioară și își etalează dinții. La TV, li se spune cai zâmbitori, însă nu e nici pe departe un zâmbet.

Caii fac acest gest atunci când vor să distingă mai bine un anumit miros. Gestul facilitează transferul feromonilor și a altor molecule în organul vomeronasal, cunoscut și ca organul lui Jacobson. Acest organ auxiliar al simțul olfactiv comunică cu căile nazale și / sau cu gura animalelor. De exemplu, armăsarii fac asta pentru a depista mai bine apropierea iepelor, iar iepele fac asta pentru a lua urma mânjilor.

O rasă cu strălucire metalică. Caii din rasa Akhal-Teke sunt adevărate fotomodele ale lumii cabaline. Sunt mult rase de cai ale căror piei strălucesc, însă niciuna atât de tare ca ale acestor cai.

Există însă o explicație: structura părului este cea care face diferență. Partea opacă a părului este redusă în dimensiuni și, în unele părți ale corpului calului Akhal-Teke, chiar lipsește. Partea transparentă a părului îi ia locul și acțiunează ca un tub luminos. În timp ce o extremitate a firului atrage lumina, cealaltă o reflectă, de multe ori cu o strălucire, un colorit auriu.

Povestea acestei rase a început, acum 3.000 de ani, în zona Turkmenistanului. Însă, numărul exemplarelor a scăzut drastic după ce URSS a ordonat uciderea cailor pentru carne. Rasa Akhal-Teke a ajuns să numere mai puțin de 1300 de exemplare. Mai mult, lipsa unei diversități genetice a dus la apariția mai multor boli printre acești cai. Una dintre ele este legată, oarecum ironic, tocmai de blana acestor animale. Există mânji care se nasc fără blană, coamă sau coadă.

 Calul este mai inteligent decât credem noi. Studiile recente au descoperit câteva detalii interesante despre inteligența cabalinelor.

– caii răspund extrem de bine la stimularea pozitivă. Un studiu din 2010, efectuat pe 23 de cai, a arătat că aceste animale răspund extrem de bine la stimularea pozitivă. Un dresor a îndemnat caii să facă un număr de 41 de acțiuni. După ce au fost despărțiți timp de opt luni, caii au recunoscut dresorul și și-au îndreptat atenția spre acesta, amintindu-și asocierea pozitivă cu acea persoană;

– un alt studiu a arătat că aceste animale folosesc informații oferite de diferite simțuri pentru a recunoaște persoane familiare sau nu. De exemplu, calul analizează atât vocea, cât și mirosul și imaginea unei persoane. Astfel, dacă avem doi gemeni identici, iar doar unul dintre aceștia au întâlnit calul-subiect, există mari șanse ca animalul să recunoască persoană, cu ajutorul vocii sau al mirosului respectivului individ;

– până de curând, se spunea despre cai că nu pot face transfer interocular. Pe scurt, asta înseamnă că un cal nu recunoaște cu un ochi un obiect pe care l-a văzut anterior cu celălalt ochi. Însă, studiul efectul de Fundația pentru Studiere Ecvestră din California a arătat că aceste animale au această abilitate, iar imaginile „adunate” cu ambii ochi contribuie la o memorie comună și vastă.

Catârii sunt infertili. Catârii sunt animale rezultate din împerecherea măgarului cu iapa sau a armăsarului cu măgărița și sunt excelente animale de muncă. Mărimea, puterea, răbdarea și inteligența sunt perfecte pentru munca la fermă.

Catârii sunt, de regulă, infertili. Catârcele (cuvântul din limba română care denumește femelele-catâr) au însă un ciclu menstrual și, tehnic vorbind, se pot reproduce. Totuși, se întâmplă extrem de rar ca o catârcă să rămâne gestantă. Însă, în istoria acestei specii, nu a fost identificat niciun catâr fertil. Astfel, catârca poate avea mânji doar cu cal sau un măgar.

Dacă femela catâr este rezultatul împerecherii dintre o măgăriță cu un armăsar, șansele ca ea să dea naștere unui pui sunt aproape nule. În întreaga istorie, a fost consemnată o singură fătare de acest tip.

În lumea cailor, există și alți „mânji” interesanți: cei proveniți din părinți zebră și măgar, dar și din încrucișarea zebră-cal sau zebră-ponei.

Creșterea cailor a evoluat în funcție de necesitățile și ambiția omului. În secolele anterioare domesticirii acestora, relația se traducea prin aceea de vânător și vânat. Timide și ușor de speriat, herghelii întregi puteau fi dirijate spre spatii fără ieșire, acolo unde caii erau bătuți pana la moarte sau erau goniți spre zonele stâncoase. În jurul anilor 4.000 – 3.000 i.e.n, ca rezultat probabil al experienței creșterii animalelor semi-sălbatice  (cazul oilor și a caprelor), triburile nomade asiatice din nordul Marii Negre au început sa îmblânzească caii sălbatici, aceștia fiind crescuți pentru lapte, carne și piei.

Treptat, aceste triburi au început să ii utilizeze pentru călărie, realizând totodată avantajul conferit de animale datorita forței și vitezei, pentru tragerea săniilor. De asemenea i-au folosit pentru supravegherea turmelor și pentru a călători pe pășunile situate la distante mai mari. Roata a fost inventata în jurul anului 3.500 i.e.n în Mesopotamia, ulterior aceasta devenind și un loc important pentru creșterea cailor. Folosirea cailor a adus noi beneficii în viata oamenilor, facilitând desfășurarea actelor de comerț dar și viata triburilor, în general. În următorul mileniu, s-au creat drumuri comerciale lungi, în special în vestul Asiei și sud-estul Europei. Caii au fost folosiți, de către popoarele nomade, în lupte, dar și de kassiti, elamitii și hittitii, care au cucerit popoarele vecine în perioada anilor 3.000 i.e.n. În jurul anului 2.000 i.e.n, au început sa fie folosite carele de lupte. Egiptul, de exemplu, care nu era încă în posesia rotii, a fost cucerit datorita carelor lui Hyksos, care a rămas la putere pana în anul 1542 i.e.n. În 400 de ani, egiptenii au ajuns să realizeze care sofisticate, iar în China ele au fost perfecționate în 1.300 i.e.n. Carele au continuat sa fie principalele vehicule de lupta, pana când a fost tot mai mult utilizata cavaleria. Pe măsură ce armele și uneltele au fost perfecționate, cavaleria a devenit foarte eficienta în lupta, folosind avantajul vitezei, înălțimii și surprinderii oponenților. Aceasta poate fi folosita pe terenuri inaccesibile carelor. Treptat, caii au mai fost utilizați și pentru a transporta călăreții în armuri. Zăbala, hatul și pintenii au fost introduse pentru a controla direcția și viteza cailor. Inițial, acestea erau confecționate din lemn, os sau piele, însa din anul 1.500 i.e.n, a fost utilizat bronzul care, ulterior, a fost înlocuit cu fierul. Șeile (altele decât cele textile) nu au fost folosite decât în perioada romana târzie (secolele 4-5 e.n), iar scărița a apărut și ea tot mai târziu.

Fără cai, istoria omenirii ar fi fost lipsita de transportul rapid și eficient al bunurilor, a explorării și luptelor. Ca rezultat, calul a fost considerat o parte importanta a vieții politice. Asirienii, un popor luptător al cărui imperiu s-a aflat la apogeu începând cu mijlocul secolului al VIII-lea i.e.n, considerau creșterea cailor telul lor suprem, tradiție continuata de persi, care le-a cucerit teritoriile în anul 612 i.e.n. Cyrus cel Mare, conducătorul persan care a cucerit Babilonul în anul 539, poseda 8.000 de armăsari și 6.000 de iepe doar în grajdurile din Babilon. Chinezii au glorificat calul în arta, în special caii de lupta, ce au fost adoptați ulterior în Japonia și Coreea. Calul a câștigat tot mai mult respect și valoare și a fost apoi râvnit ca animal de povara sau ținut în hergheliile imperiale. Pentru turci, huni și mongoli, calul era atât de vital pentru succesul lor, încât cavalerii erau îngropați alături de acest animal. În multe tari, calul era un semn de prestigiu, iar cavalerii în timpul războaielor aveau datoria sa crească și sa utilizeze caii în lupta.

Caii au intrat în cultura europeana la fel ca majoritatea altor fenomene prin intermediul mitologiei. Grecii credeau ca aceste animale veneau din mare, fiind o creație a zeului marii, Poseidon. Este posibil ca aceasta legenda sa se fondeze pe faptul ca mai toți caii erau aduși la țărm de către navele care transformau cavaleria ce a cucerit Creta în jurul anului 2000 D.C. Poate centaurul, jumătate om-jumătate cal, sa fie reprezentarea unul cavaler calare, văzut pentru prima data? Calul înaripat Pegasus, apare și el în mitologia greaca, reprezentând un mod prin care Poseidon a încercat sa le indice oamenilor sursele de apa proaspăta. Se știe ca, caii sălbatici bat cu copita în pământul arid, acolo unde simt ei, instinctiv sau empiric, ca exista o sursa de apa. Oare aceasta acțiune are vreo legătura cu mitul darului lui Poseidon?

Calul în mitologia greaca este destul de bine cunoscut, dar nu este fără echivalent. Chinezi au avut propria lor versiune a centaurului, Thing-Ling, cea mai înțeleapta dintre ființe și, desigur, jumătate om, jumătate cal. Ei bine da, calul a împrumutat multe dintre caracteristicile omului, o data ce au devenit parteneri. În timpul parteneriatului de început al calului cu omul, calul a fost întotdeauna asociat cu ințelepciunea, puterea și utilitatea.

Calul (Equus caballus) este un mamifer erbivor copitat, de mărime considerabilă, fiind una dintre cele șapte specii moderne ale genului Equus. Calul domestic este un mamifer ce face parte din ordinul Perissodactylia, familia Ecvideelor. Corpul este zvelt, iar gâtul este puternic și poartă o coamă. Trunchiul, cu pieptul lat, se sprijină pe patru membre lungi, musculoase, puternice, terminate cu câte un deget învelit în copită. Incisivii sunt îndreptați oblic înainte. Deoarece se tocesc, pe suprafața incisivilor apar ornamentații, element funcție de care se apreciază vârsta animalului. Caninii sunt mici. Între canini și premolari se afla bara cornoasă. Măselele sunt late, cu creste de smalț.  Conform ultimelor cercetări, se pare că domesticirea cailor s-a petrecut acum circa 6.000 ani, într-un vast perimetru ce cuprinde astăzi stepele ierboase din Ucraina, sud-estul Rusiei și vestul Kazahstanului. Calul din America de Nord dispare acum câteva mii de ani, fiind readus de către europeni, în procesul de colonizare a Americii, în secolul al XVI-lea. Calul readus în America se sălbăticește din nou, apărând mustangul, calul indienilor din America; un proces asemănător se produce în Australia cu calul și măgarul. Deși sunt animale mari, impozante, caii sunt blânzi, cuminți, si timizi, iar  oricând adora compania oamenilor. Un cal poate devenii cel mai bun prieten al unui om. Se atașează de destul de repede de stăpânul lui, dar mai întâi trebuie să i se câștige încrederea.

În trecut, caii erau o necesitate, oamenii folosindu-i în nenumărate scopuri precum transportul, munci agricole, pentru carnea acestora și alte activități. În perioada cuprinse intre anii 600 și 1.500 i.e.n, caii grei au început sa fie folosiți în agricultura și au avut o mare importanta economica pana în secolul al XVIII-lea. În secolul al XVII-lea, când au devenit frecvente călătoriile cu trăsurile, caii puternici și rapizi au fost crescuți în acest scop. În secolul la XVIII-lea, sângele de Arab și Barb a transformat caii de curse și vânătoare din Anglia, pe măsura ce pariurile și echitația au devenit din ce în ce mai populare. Acest fapt a pus baza rasei pur sânge englez, cea mai crescuta rasa actuala. Când caii de tracțiune au fost înlocuiți în de tractoare și caii de la trăsuri cu mașini, cererea lor a scăzut dar sunt încă folosiți pentru transport și lucrările agricole în locurile mai putin tehnologizate. Pana la al doilea război mondial, cererea de cai pentru recreere și sport a crescut, iar creșterea selectiva a cailor pentru concursurile sportive constituie în prezent o industrie importanta în multe tari.

Astăzi este folosit pentru călărie, dresaj (cai) și consum de carne. Calul de sex masculin este numit armăsar, femela fiind numită iapă. Aceasta poate să aibă un mânz pe an, perioada de gestație la iapă având o durată de 11 luni.

Cãlãria este mai mult decât o modalitate de a-ti petrece timpul liber, este o adevaratã terapie cu o listã lungã de efecte benefice asupra sãnãtãtii. De aceea pentru unele persoane caii sunt o parte esentialã a procesului de recuperare fizicã.   

1. Ce înseamnã cãlãria terapeuticã?

Folosirea cailor în reabilitare este cunoscutã sub numele de HIPOTERAPIE. Termenul hipo este cuvântul grecesc pentru cal, iar termenul de hipoterapie se poate traduce: tratament cu ajutorul cailor. Însa în loc sã controleze cãlãretul calul, mai degrabã calul îl influenteazã pe cãlãret.       Dupã Lemontov (2004), hipoterapia este terapia care foloseste caii ca si mijloc de stimulare a dezvoltãrii motorii, emotionale si sociale a persoanelor cu dizabilitãti.       

Hipoterapia este folositã de terapeuti specializati în terapia fizicã, ocupationalã si vorbire. Ajutã în tratamentul neurologic si neuromuscular. Pentru multe persoane cu dizabilitati fizice cãlãria  oferã o libertate pe care astfel nu ar fi cunoscut-o. Încã din sec V. d.H. s-a înregistrat folosirea terapeuticã a cailor pentru persoanele cu dizabilitãti.       

În timpurile moderne hipoterapia s-a folosit prima oara pentru tratarea poliomelitei în Europa, dupã al doilea razboi mondial. În anii 1980 s-a folosit pentru prima oarã în Statele Unite ale Americii si popularitatea a crescut pe masurã ce oamenii aflau de eficacitatea terapiei.       

R.Zazzo (1970) considera cã educând motricitatea înseamnã a-l pregati pe copil pentru sarcini profesionale, dar înseamnã în acelas timp, a-i ameliora echilibrul fizic si mintal, a-i da gradat stapânire pe corpul sãu, a-i multiplica relatiile eficiente cu lucrurile si relatiile armonioase cu o altã persoanã.      Pasul pe care-l face calul este echivalentul pasului pe care-l face omul. Existã copii cu probleme care nu au simtit niciodatã pãmântul sub picioare, nu au putut niciodatã sã detinã controlul unei miscãri, al unei deplasãri. Urcându-se pe cal sentimentul  de teamã dispare, iar copilul începe sã vadã lucrurile si viata putin diferit.       

Aceastã formã de terapie exploateazã caracteristicile corporale a cailor si mersul lor specific, permitând o relaxare muscularã cu precãdere în zona soldurilor si a coloanei vertebrale inferioare, favorizând astfel echilibrul si siguranta. Ritmul pasilor cailor fiind mai aproape de ritmul cardiac al mamei, producând o stare de relaxare mai accentuatã.       

Analizând elementele principale în terapia alãturi de cal, se pot face câteva observatii;-calul are o tendintã naturalã de a trezi la viatã senzatii arhaice apropiate de cele ale copilului care a trtit cu mama sa primele luni de viatã (Margareth Mahler),-când  persoana este asezatã pe cal, tonusul sãu este mobilizat de pasul animalului: functia tonicã este primul nostru mod de comunicare, denumit de J.De Ajuriaguerra dialog tonic (permite sugarilor sã adreseze mamei mesaje)-relatia, comunicarea si gestiunea emotiilor sunt elemente esentiale ale apropierii dintre cal si fiinta umanã, caii utilizeazã comunicarea emotionalã directã, apropierea fatã de cal necesitã autenticitate, deoarece calului nu-i poti ascunde emotiile.       

Experienta a demonstrat cã simplul fapt de a cãlãri produce o stare de liniste. Nu în ultimul rând, pentru a retine atentia anumitor copii hiperactivi se utilizeazã trapul, deoarece o anumita dozã de miscare îi poate face sã-si mentinã atentia concentratã mai mult timp.       

Folosindu-ne de efectul calului, a cãlãritului si a activitãtilor legate de cal, terapia poate fi ogranizatã individual sau în grup având anumite obiective bine definite.       Activtatea se desfãsoarã în locuri special amenajate pentru terapie de cãtre personalul calificat în acest domeniu. Echipa este formatã din terapeut si ajutorul lui, care se ocupã de cal, astfel terapeutul este atent la reactiile copilului si ajutorul are grijã de cal. Terapeutul analizeazã rãspunsul cãlãretului (copilului) si directioneazã miscãrile calului  astfel încât sã obtinã obiectivele urmãrite.

Terapeutul va cere recomandarea si aprobarea medicului neurolog pe baza acestuia va începe tratamentul.       Alegerea calului se va face în functie de mãrimea copilului si de dizabilitatea pe care o are. Astfel pentru un copil mic si linistit trebuie sã alegem un ponei de mãrime mijlocie si nu foarte iute ci unul linistit, pentru un copil cu ADHD si mai mare, se alege un cal mai energic si înalt.

2. Efectele pozitive ale cãlãriei terapeutice

A. Fizice
– Datoritã miscãrilor calului, care se propagã asupra cãlãretului, astfel muschii (sistemul muscular) se fortificã prin implicarea lor în cãlãrie- Îmbunãtãtirea echilibrului- Respiratia este mai profundã- Reducerea spasticitãtii- Îmbunãtãtirea coordonãrii, reflexe mai rapide si îmbunãtãtirea planificãrii motrice- Întinderea muschilor încordati sau spastici- Cresterea gamei de mobilitate a articulatiilor- Reducerea miscãrilor anormale- Îmbunãtãtirea apetetilului si a digestiei- Integrarea senzorialã stimuleazã simtul tactil atât prin atingere cât si prin stimuli de mediu. Proprioreceptorii sunt activãti rezultând cresterea propriei perceptii- Prin cãlãrit toate pãrtile corpului vor fi miscate, dar copilul nu trebuie sã-si duca greutatea corpului- Stimuleazã SNC si are ca efect  formarea stereotipiilor, creste atentia, simetria  mai bunã, orientarea în spatiu- Îmbunãtãteste postura corpului- Dezvoltã coordonare ochii-mâini
Participarea la terapiile hipice are atât recompense fizice, cât si emotionale si mintale. Astfel aceastã terapie poate fi utilizataã cu succes în foarte multe boli sau deficiente.
B. Psihice
– Cãlãria chiar dacã este un exercitiu, ea este receptatã ca o bucurie, ca un succes- Lumea se deschide în fata acestei persoane- Miscãrile repetate au ca efect relaxarea muschilor si astfel organismul se va calma- Cresterea încrederii în sine (controleazã un animal) este deasupra celorlalte persoane care îl înconjoarã- Cresterea interesului pentru lumea înconjurãtoare- Dezvoltarea rãbdãrii- Cresterea  capacitãtii de asumare a responsabilitãtii- Controlul emotional si autodisciplina
C. Sociale
– Grija fatã de animale va avea ca efect dezvoltarea relatiilor între douã personae (prietenia)- Integrarea socialã: o fetitã cu dizabilitãti motorii spunea: Pe cal si eu sunt ca ceilalti copii– Dezvoltarea respectului si dragostei pentru animale- Independentã- Calul este un prieten, dar mãrimea lui cere respect- Diversificarea experientelor- Ne învatã sã ne acomodam în situatii noi neântâlnite pâna în acel moment

3.Terapia este recomandata în cazul urmatoarelor afectiuni
– autism- depresii- artrite- sechele de poliomelitã, encefalie- hidrocefalie- tulburãri de comportament
Afectiuni ortopedice:– amputatii- scoliozã- luxatia congenitalã de sold
Afectiuni neurologice:- Spina Bifida, afectiuni ale mãduvei spinãrii- epilepsie- paralizii- sclerozã multiplã- traumatisme cranio-cerebrale- distrofie muscularã- tulburãri de vedere- tulburãri de crestere- tulburãri de învatare- tulburãri emotionale- Sindrom Down

Sursa greatnews.ro, devpixelearth.com, hiptep.ro

2 thoughts on “Un cal este poezie în mișcare

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Next Post

Volume de Dalai Lama, Mihail Şişkin, Tatiana Tolstaia, în topurile de vânzări 2020

Fri Jan 8 , 2021
Spread the loveCărţi de dezvoltare personală şi psihologie practică, lucrări de educaţie financiară şi cărţi pentru copii se numără printre preferinţele românilor apărute anul trecut la Curtea Veche Publishing. Potrivit unui comunicat al editurii, în topul celor mai vândute cărţi ale anului care tocmai s-a încheiat figurează volume de Dalai […]

Breaking News